Dragul meu A,

Mai știi când mi-ai zâmbit pentru prima oară?

Am și acum în minte toamna aceea. Băiatul înalt, mustăcios și grăbit să ajungă la gară și la buzele mele. Combinația de frunze moarte și mâini calde, mâinile tale. Ce nebun ai fost să crezi că mă pot îndrăgosti de tine! Ce nebună am fost să fac asta… Da, m-am indrăgostit, pentru că să fac altceva nu era la fel de nobil pentru noi. Iar atunci când te-am întrebat ,,ce e iubirea” am știut că…

Spune-mi, veșnicul meu A, dacă ți-aș cere gropița din obraz, mi-ai da-o? S-o port pe inelar în zilele când nu ești. Atunci e Iadul din care vrei să ies imediat pentru că dorul mă arde, mă mistuie. Și apari tu, vântul din Vama Veche care răcorește arșița grea. Asta ești, A, salvarea mea din arșița vieții ăsteia.

Au trecut aproape 4 primăveri de la toamna aceea. La fel de înalt și mustăcios, la fel de grăbit. Nu te mai grăbi, veșnicul meu A, sunt a ta pe veci, acum și-n alte vieți. Mulțumesc că ești tu și când nu ești. Acesta e secretul celor 4 primăveri care au trecut de la toamna aceea, nu-i așa?

Mai știi când mi-ai zâmbit pentru prima oară? Acela a fost răspunsul- ce e iubirea.

Cu dragoste,

pentru vântul din Vama Veche,

R.

Pădurean Roxana-Lavinia – studentă la Comunicare și Relații Publice-UVT în anul 2.

Lasă un răspuns