Povestea unui peisaj cu lucrari – Expozitia ILFOVEANU

Peisaj cu tablouri si sculpturi… un etaj intreg al Muzeului de Arta din Timisoara, cu 4 Sali incarcate de Arta. Fiecare lucrare cu personalitatea ei, cu o istorie speciala in spate si cu un viitor personal. Un peisaj al emotiilor si trairilor omenesti exprimate intr-un limbaj plastic.

O calatorie prin etapele si momentele vietii. Foarte personal, foarte intim… Este un drum plin de insemnatate si caldura.

Expozitia ILFOVEANU, cuprinde o serie de tablouri semnata Sorin Ilfoveanu si doua sculpturi ale lui Adrian Alexandru Ilfoveanu. Impreuna formeaza un context larg de elemente simbolice.

angel-1355145_960_720

Sursă foto: https://pixabay.com/en/angel-face-stone-sculpture-1355145/

Lucrarile pictate, portretizeaza o adevarata esenta a pamantului, cu tuse si reprezentare extrem de sintetica. Forme reduse la simplitatea absoluta a liniei, care curg pe panza. Toata atmosfera lor reprezinta o interpretare personala a organicului.

Scenele cu Saturnalii si Bacanale ne amintesc de trecutul arhaic, de vremea indepartata cand oamenii ascultau de zeii vinului si se inchinau cu respect la ceea ce noi astazi nu mai acceptam. Orgiile erau sacre pentru ei si aveau un ritual special, minutios, desi acum am fi tentati sa credem ca erau manifestari spontane ale naturii umane. In vremurile vechi, oamenii pertreceau ca sa se apropie de sfintenie si de zei. Mult vin se scurgea pentru fericirea lor si mult sange in sacrificiile animale, care trebuiau sa le cumpere cumva prietenia divinitatii. Ardeau carnea si fumul care se ridica, merge direct in cer, acolo unde era primit de zei, si zeii se bucurau, ii binecuvantau.

Antichitatea nu a cunoscut pudoarea si probabil nici nu a avut un cuvant care sa o descrie. Avea insa, conceptul de puritate, o reducere la esenta primordiala a vietii in sine.

E greu sa-I intelegem acum. Traiau atat de diferit, cu un erotic puternic, senzualitate ravasitoare dionisiaca, care se imbina ciudat cu frumusetea apolinica, opusul perfect al starii.

Si Apollo si Dionisos, atat de diferiti erau zei la fel de respectati si de temuti, desi se contraziceau in tot ce reprezentau.

Picturile surprind, cumva imbinarea auto-contradictorie a eroticului salbatic, estompat de o timiditate rationala.

Animalele care apar, reprezinta toate simboluri vii in constiinta omeneasca. Pisica atasata de loc, de pamantul pe care sta, de casa ei si de toti cei care locuiesc in ea. E o metafora a vietii linistite si a dorintei de apartenenta, a nevoii de familie si pamant. Dorinta de a avea un spatiu personal, retras si intim, odihnitor lejer si relaxat.

In Orient, fazanul este considerat a fi o pasare solara, metafora a spiritului masculin  din natura, activ si plin de curaj. Bataia aripilor si strigatul lui specific se asociaza des cu forta tunetului, iar coada bogata reprezinta lumina multicolora si calda.

Taurul este un simbol vechi agrar al curajului, impulsivitatii si rezistentei, devenit in timp  reprezentare clasica a fortei regalitatii, si desigur al bogatiei. Are o puternica conotatie terestra, fiind legat strans de ideea fertilitatii si a fecunditatii. Uneori taurul apare ca fiind asociat cu tunetul sau fulgerul, sau chiar ca o divinitate in sine.

Tapul, arhetip tenebros si uneori demonic, are o ampla conotatie erotica in multe culturi, fiind considerat un animal impur, expresie vie a sexualitatii debordante. Tot el, reprezinta o forma fericita a fertilitatii, care aduce viata si fericire.

Toate aceste animale impart un spatiu comun al simbolisticii terestre si construiesc un portret al esentei pamantului, organic si cald.

Pasarea… cat de multe lucruri se pot spune aici, mai ales despre pasarea sculptata. Am putea vorbii cateva zile la rand despre istoria fascinatiei omului pentru zbor si despre cat e de dificil sa reproduci senzatia de plutire, folosind materiale grele si rigide, care instinctiv ne duc cu gandul la ceva terestru, bine ancorat in pamant. Bronzul in sine, nu trimite spre ideea de aerodinamic, si nu inspira o forma care s-ar ridica de la sol. Impresia de inaltatare apare foarte rar in operele statuare, tocmai pentru ca e atat de complicat de realizat. Acelasi lucru se poate spune si despre rasina, ca material.

Zborul, ca idee, devine in multe cazuri o metafora a libertatii spiritului care se desprinde de constrangere, mentalitati toxice si inutile, frici nejustificate, complexe inexplicabile, limitari, inhibitii prostesti, si orice stare negativa care l-ar impiedica sa atinga fericirea. Este poate chiar o esenta a acestei libertati de expresie, pe care toti o dorim undeva in adancul mintii noastre.

Aerul de deasupra pamantului simbolizeaza un spatiu infinit de miscare si o detasare de banalul enervant si sacaitor al vietii plicticoase pe care o ducem. Are si o puternica componenta nobila, ceva legat de rafinamentul cunoasterii si intelepciunea care il desprinde pe om de nimicurile rele si nefolositoare, maruntisurile apasatoare care ne incetoseaza ratiunea si ne fac sa ne simtim tristi.

Zborul este despre fericirea nedisimulata a libertatii si aripile pasarilor sunt asociate cu acest concept in gandirea noastra. Mai exista si o latura filosofica care se leaga strans de elementele asta, pentru ca de sus, din cer, totul se vede diferit, detaliile nesemnificative se dilueaza si estompeaza si privirea incepe sa cuprinda un peisaj mult mai amplu, un sistem global care cuprinde mai multe elemente. In cazul asta, multe aspecte ale vietii devin vizibile si incep sa se deschida ca o carte .Este vorba deci si despre ratiune, cunoastere si intelegere a vietii.

Mai este si… curaj. O lipsa a fricii. Aerul e foarte diferit de pamant, nu da senzatia de stabilitate, atunci cand inconjoara o fiinta, din contra.

Pasarile, simbolizeaza toate aceste stari si trezesc o serie intreaga de senzatii si trairi in sufletul nostru, toate inaltatoare.

Strigatul, analizat singur e ceva diferit si se refera la nevoia aproape violenta de exprimare a unui adevar interior, pe care ceilalti nu il inteleg sau nu il vad. In aceasta situatie, eul explodeaza si isi doreste sa se elibereze de ceva, sa comunice ceea ce simte si este de cele mai multe ori vorba despre tendinta de a povesti lucruri ce tin de zona emotionala. Se strange, poate o mare suma de nimicuri deranjante care nu pot fi aratate rational sau explicate in mod logic. Se aduna undeva inauntru si ating un prag maxim al acumularii, dupa care nu mai pot fi tinute in frau sau blocate. Cumva starile astea devin auto-contradictorii si ciudate, in sensul ca omul nu intelege ce il doare mai exact, dar traieste intens efectele suferintei sale. Atunci, nu mai are altceva de facut decat sa strige si sa lase tensiunea interioara sa se dizolve intr-un sunet pe care nimeni nu-l poate traduce in cuvinte.

Tot strigatul poate sa reprezinte ceva pozitiv si cald, tot o nevoie de exprimare a sentimentelor traite in interior, doar ca de data asta e vorba de stari placute si pline de voiosie. Sunt si acestea la fel de intense si de pline de forta, insa arunca bucurie in jurul lor si aduc o energie pozitiva, vie si incarcata de lumina. Tendinta de a arata suma elementelor si emotiilor bune dinauntrul finite umane, poate fi si ea cumva agresiva, aproape de limita violenta a expresiei, si asta e pentru ca fericirea e explansiva, active, mereu in miscare si tot timpul constienta de prezent. Discutam despre nevoia de a imparti placerea acelor senzatii si de ale face accesibile tuturor.

Sa vorbim acum, despre o pasare speciala, si anume, Incendiaria Clamatoria, care apare in scriile foarte vechi ale lui Tacitus. Este descrisa ca o fiinta care aucea focul si incendiile in orase, pentru ca purta in cioc carbuni incinsi sau inflacarati pe care ii arunca mai tarziu in diverse locuri. Se presupunea ca ea provoca incendiile si distrugerea din urma acestor evenimente.

Incendiaria Clamatoria, este un animal deosebit de toate celelalte animale, pentru ca este imuna la foc, lucru foarte interesant. Totodata aceasta fiinta nu se teme de flacari, ceea ce este cumva impotriva firii si impotriva comportamentului obisnuit si natural al animalelor care se sperie instinctiv de incendii si fug cat mai departe posibil de el. Nu exista finite care sa traiasca in foc, asa cum exista creaturi care vietuiesc in apa, animale care stau sub pamant sau vietuitoare care traiesc inconjurate de aer.

Focul este singurul mediu ostil care distuge tot, inclusiv microrganisme si transforma tot ce atinge in cenuse, deci reduce cumva orice element la o esenta comuna si predictibila. Poate, pentru acest motiv au crezut oamenii Evului Mediu ca prin flacari purifica pacatele oamenilor si ardeau pe rug , toti acei membrii ai comunitatii care incalcau regulile bisericii.

Exista insa si o fascinatie vie pentru frumusetea calda a unui foc, ceva faorte senzual in jocul flacarilor, care are cumva legatura cu libertatea de expresie a naturii in sine. Mai are si o foarte puternica componenta spirituala, reminiscenta arhaica a vechilor ritualuri inchinate zeilor. Oamenii ardeau carnea animalelor sacrificate, pentu ca fumul rezultat ajungea direct la zei. Focul, deci era foarte strans legat de puterea divinitatii. Tot in vremurile vechi, niciun templu nu trebuia lasat fara un foc care sa arda permanent, pentru ca asta a fi dovedit lipsa de respect pentru zeul care patrona templul si ar fi atras furia cerului cu toate pedepsele ei.

Desigur, focul trimite si catre razboi, prin natura lui violenta, agitata si devastatoare. Dupa ce doua armate rivale se luptau, cetatile sau orasele cucerite erau incendiate si uneori chiar distruse din temelii. Nu putem intelege exact de ce soldatii si conducatorii lor, ardeau cetatile pe care le cucereau cu atatea sacrificii si eforturi si mai ales de ce faceau acest gest cat timp erau inca acolo. Nimeni nu statea la distanta sa arunce foc inauntru, incendiau zona din interior, expunandu-se la distrugerile provocate de flacari, ceea ce psihologic e dificil de analizat.

In final, avem componenta calda a focului domestic, in jurul caruia se strange familia. Aici e o metafora a iubirii si a intelegerii, cumva a fascinatie pentru tipul de dragoste pe care numai in mijlocul familiei il poti simtii. Este legat si de sentimentul de apartenenta, de origini si modul sedentar si linistit de a trai o viata plina de stabilitate si elemente predictibile. Focul asta este apropiat de sufletul omului si ii aduce bucurie, pace si o senzatie de placere diluata.

Revenind la Incendiaria Clamatoria, ea cuprinde in sine suma tuturor simbolurilor asociate pasarii, zborului si focului . Cele trei elemente care o construiesc la nivel de arhetip si care ii acorda semnificatie. Prin toate aceste, putem spune ca aceasta pasare comunica senzatii  si trairi la fel de diverse ca cele care compun complexitatea mintii umane, si desigur, poate rezona cu ceva profund in orice om, indiferent de personalitatea lui, mediu din care provine, educatia pe care a primit-o, limbii pe care o vorbeste, sau mentalitatile pe care le uzeaza zi de zi. Este deci un simbol universal.

Daca lucrarile ar fi oameni…

Ar fi momente ale vietii… Clare sau pline de ambiguitate, stari puternice si trairi moi, nedefinite, amintiri disparate sau dorinte ciudate, ramase din timpurile arhaice undeva adanc in spiritul omului.

Daca lucrarile ar avea personalitatea lor, nu le-am putea incadra intr-un gen sau vreo categorie psihologica. Ele ar reprezenta cuva, inconsecventa si amalgamul de idei contradictorii din om, sentimente amestecate cu bucurii marunte, esecuri, regret si momente disparate de fericire. Tot ce e mai intim intr-un om, tot ce ar vrea el, omul civilizat, sa ascunda, si tot ce si-ar dorii sa exprime liber in acelasi timp.

Daca lucrarile ar putea vorbi, poate ca ar ramane tacute, si si-ar consuma starile, ca si cand n-ar conta. Ca si cand lumea s-ar fi oprit intr-un moment si timpul s-ar fi dilatat. Poate ar vrea sa ramana blocate o eternitate intreaga in ceea ce ele reprezinta. Sau, poate ar vrea sa circule prin senzatii diferite mereu schimband ceva… mereu traind altceva.

Unele ar vrea sa aiba aripi, nu ca sa zboare, ci ca sa le intinda in aer si sa strige toate emotiile, incertitudiniile si fericirile, celor care sunt aici. Acelor oameni care pot asculta. Cerul ar fi, poate prea tacut pentru ele. Ar zbura probabil dupa ce si-au spus povestea…

Articol scris de Maria Ghinea

Lasă un răspuns