Când apare un film făcut după o carte, există două tipuri de oameni. Cei cărora nu le pasă, sau mai rău, nu citesc cartea ca să nu strice filmul și cei care nu se vor putea uita liniștiți la film până nu au terminat de citit cartea. Eu, personal fac parte din ultima categorie, ceea ce înseamnă că din momentul în care posterele cu „Inferno” au început să fie lipite prin oraș, am știut că a venit momentul să citesc cea mai recentă creație a lui Dan Brown.
O mare iubitoare de cărți cu o pasiune veche de câțiva ani pentru profesorul de simbolistică Robert Langdon, am sărit imediat între pagini. Lucrurile au început cât se poate de obișnuit: Langdon nu știe unde este și de ce e în situația în care se află, un companion de sex feminin găsit cât ai zice „doctor” și un antagonist care interpretează un pic prea mult operele de artă de acum câteva sute de ani. Totuși, lipsește ceasul cu Mickey Mouse. Orice fan al operelor lui Dan Brown știe la ce să se aștepte, măcar de la cărțile din această serie. Omul nu a mai venit cu nimic nou cam de la „Îngeri și demoni” încoace, care oricum a fost primul volum din această colecție. Totuși, există persoane care încă mai cumpără aceste cărți sau care merg în continuare la adaptările cinematografice, iar acest lucru nu se datorează doar jocului actoricesc, de altfel foarte bun, al lui Tom Hanks. Inferno vine exact cu lucrurile pe care le așteaptă fanii profesorului american: o supra-analizare a operelor de artă dintr-o anumită zonă ce ar face mândru orice profesor ce predă Limba română la liceu, un ritm alert datorat iminentei distrugeri a rasei umane și ceva ce ar putea fi o poveste de dragoste, dar niciodată nu este.
Inferno nu este o carte sau un film, Inferno este un concept făcut după o rețetă, precum filmele James Bond sau tot ceea ce a scris Nicholas Sparks la viața lui. Singura diferență este că, pe când Sparks e, de cele mai multe ori, pentru femei în viața cărora nu se mai întâmplă nimic destul de interesant, Brown le vorbește pretinșilor snobi de artă aflați la un nivel cultural elitist. Și este ok. Cine nu ar vrea să afle mai multe detalii despre Divina Comedie a lui Dante sau despre toate tunelurile secrete din Palazzo Pitti, Florența, oricum nu ar fi ridicat cartea sau popcornul.
Așadar, Inferno este nimic mai mult sau mai puțin decât promite să fie. Puneți mâna pe carte, savurați-o alături de niște mâncare italiană și așteptați-vă să nu semene nici măcar puțin cu filmul eponim.
Articol realizat de Dora Peter